Dumitru Staniloae (1903-1993) Preot, profesor şi teolog creştin-ortodox, Dumitru Stăniloae a fost rectorul Academiei de Teologie din Sibiu şi apoi profesor la Institutul Teologic din Bucureşti. Opera sa de căpătâi, Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978) îl situează printre cei mai faimoşi teologi creştini din cea de-a doua jumătate a secolului XX. Părintele Stăniloae a fost membru al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Atena şi al Universităţii din Belgrad şi membru al Institutului Teologic Saint Serge din Paris. Opera sa conţine şi comentarii de o valoare inestimabilă asupra operelor Părinţilor Bisericii, cum ar fi Grigorie de Nisa, Maxim Mărturisitorul sau Atanasie cel Mare.

Teologul român Dumitru Stăniloae a fost un erou mai degrabă al ideilor decât al acţiunilor. Totuşi, ca majoritatea eroilor din România, el nu a fost scutit de încercări dificile. Ca mulţi alţii, Staniloae a fost închis de către regimul comunist. În ciuda anilor petrecuţi într-un lagăr de concentrare, s-a continuat să se spună despre el: "E un om care îţi redă încrederea în viaţă."

Departe de a fi "mistică" şi irelevantă pentru problemele sociale stringente, teologia lui Stăniloae are un filon profund umanist, acesta fiind de altfel o caracteristică a tradiţiei răsăritene [1]. Stăniloae spunea: "gloria spre care omul este chemat este că el se va înălţa spre asemănarea cu Dumnezeu cu atât cu cât va fi mai uman," în aceeaşi tradiţie cu Sf. Ireneu care scria cu secole în urmă: "Gloria Dei vivens homo", “gloria lui Dumnezeu este omul care trăieşte “ (Adv. Haer. IV, 20, 7). Descoperirea adevăratului eu şi experimentarea "umanizării" se face prin îndumnezeire (theosis), adică prin evoluţie spirituală şi împlinirea vieţii. Teologia lui Stăniloae construieşte astfel o bază spirituală a dezvoltării umane şi un cadru motivaţional pentru evoluţia spirituală.

Dar care sunt obiectivele acestei evoluţii? Pentru Stăniloae, această "glorie" este indisolubil legată de ceea ce oamenii de ştiinţă de astăzi numesc dezvoltarea capitalului social întru o deplină comuniune (koinonia în greacă/ sobornost în rusă) şi dezvoltarea unor relaţii interumane autentice. Comunitatea este locul în care se manifestă grija reciprocă şi încrederea interpersonală. Atunci când această grijă şi încredere se extind inclusiv asupra străinilor, acea comunitate "înţelege cu adevărat relaţiile sociale" (expresia aparţine lui Michael Woolcock, cercetător al capitalului social" - şi acordă tuturor respect şi demnitate, indiferent de rasă, culoarea pielii sau sex. În limbaj teologic, capitalul social poate fi numit şi "capitalul samaritean", pe baza parabolei bunului samaritean şi a consolidării acestei etici în relaţiile interumane.

Din perspectiva multor teologii, religia tinde să funcţioneze ca o ideologie impersonală ce înlătură experienţele valoroase şi sărăceşte astfel atât dezvoltarea personală cât şi pe cea interpersonală. Stăniloae demonstrează că lucrurile nu trebuie să stea neapărat aşa. El ne sfătuieşte să nu urmăm orbeşte doctrina, ci să testam principiile în funcţie de efectul lor în promovarea unor relaţii interumane mai bune. "Dragostea faţă de Dumnezeu", explică el, "sau mai limitat, gândul adresat lui Dumnezeu, reprezintă o contribuţie continuă la dezvoltarea unor relaţii interumane din ce în ce mai autentice." De altfel, Stăniloae susţine că " legăturile dintre oameni sunt parte constitutivă a propriei lor perfecţiuni şi a progresului lor către acea perfecţiune". Teologia lui Stăniloae este în primul rând una a experienţei sociale - ea este explicată şi modelată de experienţă, fiind în acelaşi timp un instrument de explicare şi îmbogăţire a acelei experienţe. Este iniţiat astfel un ciclu continuu de feedback pentru inteligenţa socială.

Dar în ciuda accentului pus pe relaţii şi comunitate, Stăniloae respinge cu fermitate idealul comunist în care individualitatea fiecăruia se dizolvă în mulţime. Identitatea personală, creativitatea şi capacitatea de dezvoltare sunt elemente cheie ale drumului către gloria ce reprezintă chemarea omului. Stăniloae pledează pentru un tip de solidaritate care nu presupune eradicarea sau subordonarea individualităţii, ci dezvoltarea potenţialului maxim al acesteia în scopul servirii binelui comun. Această idee - ceea ce numim dezvoltare (inter)personală - a devenit cea mai bună versiune posibilă a propriei persoane şi apoi implicarea creativă în a-i ajuta pe alţii.

Stăniloae atribuie de asemenea muncii creative un rol pozitiv în evoluţia spirituală. "Oamenii," spunea el, "trebuie să muncească şi să gândească în solidaritate în ceea ce priveşte transformarea darurilor naturii. Astfel, natura contribuie la crearea solidarităţii interumane, iar munca, ghidată de gândire, reprezintă o virtute ce creează legături strânse între oameni." Viziunea sa asupra muncii promovează dezvoltarea personală şi recunoaşte importanţa productivităţii în măsura în care aceasta este condiţionată de preocuparea pentru social şi pentru mediu. Într-adevăr, Stăniloae vede în muncă un instrument de realizare a comunităţii, nu unul intrinsec dăunător relaţiilor interumane.

Totuşi, munca, la fel ca toate celelalte daruri ale naturii, "apare cu claritate ca fiind mijlocul prin care omul poate face bine sau rău celorlalţi." El pledează pentru un "nou ascetism" care va celebra lumea şi nu o va nega, un ascetism care nu este niciodată un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc de eliberare prin care o viaţă se poate dărui compasiunii creatoare.

Viziunea lui Stăniloae asupra dezvoltării spirituale este devalorizată în lumea contemporană. Oamenii de ştiinţă şi teologii au luat foarte puţin în calcul posibilitatea ca Împărăţia lui Dumnezeu să nu fie nici în afară, nici înăuntru (cele două versiuni acceptate pentru prepoziţia greacă "entos humen" sunt traduse de obicei prin "înăuntru" sau "printre"), ci între [2]...în natura si calitatea relaţiilor sociale care există între doi sau mai mulţi indivizi.

Oamenii de ştiinţă devin din ce în ce mai conştienţi de legăturile profunde ce există între aspecte ale egalităţii sociale, integritatea mediului înconjurător şi sărăcie. Aşa cum economistul Amartya Sen a arătat în repetate rânduri, strategiile de dezvoltare nu pot neglija formarea de valori sociale. Iar aceste valori nu sunt în primul rând rezultatul strategiilor de dezvoltare economică, ci al celor principiale.

Teologia lui Stăniloae furnizează un puternic cadru motivaţional pentru dezvoltare, în special în culturile predominant ortodoxe. Părintele Stăniloae ne aminteşte că dezvoltarea comunitară vizează în cele din urmă dezvoltarea comuniunii între toţi membrii rasei umane. Viziunea sa teologică este un apel mobilizator la ceea ce evreii numesc "tikkum olam" - adică datoria spirituală de a îndrepta o lume a cărei derivă porneşte tocmai de la relaţiile interumane.

--------------------------------

1 Tradiţia creştină occidentală cataloghează preocupările sociale drept "umaniste". Pentru Stăniloae şi o mare parte a ortodoxiei creştine nu există nici o tensiune între umanism şi teologie - domeniul social este tocmai cel în care se lucrează pentru mântuire.

2 Această interpretare aparţine autorului şi nu lui Stăniloae. DMB

Citate extrase din Dumitru Staniloae, The Experience of God ("Experienta lui Dumnezeu), vol. I si II. Holy Cross Orthodox Press