Liliana-Daniela Chivulescu a știut dintotdeauna că învățarea experiențială o atrage, chiar dacă la începuturile carierei sale de învățător nu știa că asta îi e denumirea. Deși își dorea să facă mate-fizică, mai exact fizică atomică tot „pornind de la un profesor, profesorul meu de fizică, care studiase la Măgurele fizică atomică și ne povestea cu încântare ce frumos era acolo și făcea cu noi lecții experiențiale, cu aparate, instrumente… am pus mâna pe bobine, am făcut noi cu mâna noastră circuite”, în cele din urmă a dat la liceul pedagogic, împreună cu prietena ei și colega de bancă încă de la grădiniță. Întâmplarea a făcut ca ea să intre, dar prietena ei nu, iar din 1991 Liliana și-a început cariera de învățătoare, întorcându-se în școala care a format-o în primii ani – Școala gimnazială nr. 2 Picior de Munte din Dâmbovița.

„Am avut noroc de modele de profesori.”, spune ea, povestind despre „frigiderul verde” al învățătoarei sale: „La toate orele de cunoștințe despre natură, așa se numea atunci materia, învățătoarea umbla la „frigiderul verde” (un dulap verde plin de minuni) și scotea de acolo balanțe, eprubete, mostre de metale, roci etc. Iarăși am avut parte de învățare experiențială.”

Pentru că așa a fost învățată și pentru că așa îi place, a făcut la rândul său dintotdeauna ore cu învățare experiențială, sperând să fi schimbat mentalități de când și-a început călătoria în sat, când părinții erau reticenți să-și lase copiii pe „mâna” unei „începătoare”. Acum este cu a șaptea generație de copii în curs de formare și crede că „învățarea experiențială este cumva răspunsul la caracteristicile copiilor din ziua de azi”, fapt confirmat și de studiile sale în psihologie (este „psiholog cu acte în regulă” din 2010) și de experiențele de la cabinetul de consiliere educațională și vocațională pe care îl deține.

Cele 3 cuvinte care o definesc: Nonconformistă. Rebelă. Exploratoare.

„Îmi place să întreb mereu De ce să facem așa, dacă le putem face altfel, mai jucăuș? Sunt mereu în căutare de ceva nou, cu dorința de a optimiza lucrurille, de a le face mai ușoare, mai plăcute. A găsi ceva altfel, a face altfel lucrurile plictisitoare sau ineficiente. Totul în folosul copiilor, doar cu ei lucrez.” Mai spune despre ea că ar fi fost numită copil cu ADHD, dacă ar fi existat etichetele de acum: „Am acel gen de hiperactivitate, am în mine o neliniște interioară, dar am învățat să o folosesc.” De altfel, ține cursuri despre copiii cu diverse probleme de adaptare la școală, pentru învățătorii și profesorii care pun etichete și îi consideră copii-problemă, în care include numeroase metode non-formale.

După numeroase colaborări cu Tineret în acțiune, în 2016 a descoperit Fundația Noi Orizonturi și după ce în septembrie participase la un program de formare pentru lideri seniori IMPACT (cluburi unde ”tinerii sunt ajutați să se dezvolte emoțional și pentru viață, indiferent de profesia pe care și-o vor alege ca adult”), în octombrie aveau și clubul înființat, după o întâlnire cu 60-70 de părinți curioși și 30 care și-au dat acordul pentru copiii lor.

Așa începe și povestea proiectului Parc pentru toți, pe care l-a realizat alături de colega ei, Iuliana Tudor, celălalt lider al clublui IMPACT, un sprijin imens în fiecare moment, deși ea făcea naveta de la Târgoviște, și de elevi de gimnaziu, din care aproape jumătate erau una dintre fostele sale generații – copii cu hiperactivitate și deficit de atenție, copii cu dificultăți de învățare, etichetați adesea în școală în diferite feluri și priviți cu reticență: „Eu știam că nu sunt așa, lucrasem bine cu ei, dar pe măsura capacității lor. Le-am cerut progrese mici și vizibile, până acolo unde pot ei să ducă. Îmi aduc aminte că m-am simțit tare bine când la un moment dat, intrau la club și își lăsau singuri telefoanele pe catedră, deși nu le-am cerut niciodată asta. Doar regula de bun simț, telefoanele pe silențios.”

Primul proiect e ca prima iubire: nu se uită niciodată!

Ne-am adunat, am făcut harta comunității în grupuri mici, fiecare pentru zona în care locuia, ca piesele unui puzzle din care am întregit apoi imaginea. Și am identificat: zone pline de gunoi, lipsa respectului pentru mediul înconjurător, familii cu situații materiale și sociale precare, ai căror copii se află în dificultate (situații de corigență, repetenție, abandon școlar), bătrâni singuri care ar avea nevoie de ajutor, parcul din fața școlii și locul de joacă din incinta acestuia: neîngrijite, murdare, un real pericol de accidentare pentru copiii care încă se jucau acolo. Aveam nevoie și de pulsul comunității, așa că am mers în sat să discutăm cu oamenii”, spune Liliana.

După ce au analizat toate nevoile oamenilor și care sunt cele pe care le pot rezolva ei, cu resursele lor, au votat și au ales parcul: „Acolo ne petrecem după-amiezile și zilele de week-end, acolo vin bunici cu nepoții lor, acolo vin părinți cu copiii lor, acolo se joacă frații noștri mai mici, acolo ne întâlnim să povestim, să râdem și să petrecem timp împreună, acolo unii dintre noi găsesc un loc liniștit, pe o bancă, unde să citească o carte… E singurul loc de acest fel din sat și e pentru toți. E important să ne simțim bine acolo și să fie cei mici în siguranță. Ne-am întors către comunitate și am spus ce dorim să facem și am cerut sprijin: unii au înțeles și ne-au ajutat sau doar ne-au aprobat, ne-au încurajat; alții ne-au privit cu neîncredere sau ne-au certat, că ne băgăm în treburi pe care primăria ar trebui să le rezolve.”

Deși au avut inițial o primire călduroasă din partea primăriei locale, ajutorul promis nu a mai apărut, așa că au trecut la Planul B: „nu mai înlocuim leagănele rupte și scoase din parc pentru a nu se accidenta cineva, ci reparăm balansoarul și topoganul; nu mai înlocuim coșurile de gunoi, ci le reparăm pe cele existente, nu mai plantăm flori, ci îngrijim spațiul verde deja existent. Am procurat lemn, lacuri, vopsele, pensule, perii de sârmă; am căutat adulți care să ne învețe și care să ne ajute; am curățat lemnul de vopseaua cea veche, am înlocuit părțile de lemn care erau lipsă sau rupte, am lăcuit lemnul, apoi l-am vopsit în culori vesele. Valeria Neculaie, o învățătoare care locuiește în vecinătatea școlii, ne-a adus niște cauciucuri vechi, ca să le transformăm în suporturi pentru flori. Am preferat să le folosim pentru spațiul de joacă și am creat cu ajutorul lor o parte dintr-un traseu aplicativ pentru dezvoltarea vitezei și îndemânării. Lucram printre picături. Printre picături de ploaie, fiindcă aproape zilnic ploua. Lucram după orele de curs, sâmbăta și duminica, chiar în timpul orelor de curs când profesorii ne permiteau. Săptămâna Școala altfel ne-am petrecut-o, în mare parte cu activitățile din proiect. Ni s-au alăturat elevii de la alte clase, cei care nu făceau parte din Clubul IMPACT, dar care erau dornici și încântați să dea o mână de ajutor.”

Au existat diverse obstacole de depășit, de la vremea nefavorabilă care încetinea lucrările, la lipsa de fonduri și problemele cu meseriașii care nu erau disponibili pentru a lucra la reabilitarea parcului. Cu toate acestea, copiii nu s-au lăsat, motiv pentru care și-au ales, pe parcursul proiectului, numele Imbatabilii și o siglă pe măsură, schițată de Alexandra Pavel, una dintre fetele din echipă și adusă la forma finală de Alexandra Lia, una dintre elevele din prima generație a Lilianei, profesor și ea acum. ”Eu credeam că nu reușim să îl ducem la capăt până la termenul propus, ei nu s-au dat bătuți și m-au încurajat pe mine. Chiar le mulțumesc, pentru că cedasem.”, își amintește Liliana.

În cele din urmă, pentru că termenul final era 31 mai, pe 1 iunie, când primăria urma să facă o activitate dedicată copiilor, echipa a cerut permisiunea să inaugureze parcul, și-au făcut tricouri cu sigla și s-au prezentat ca Imbatabilii: ”cu copii, părinți și bunici, cu reprezentanți ai școlii și ai autorităților locale. Am fost felicitați, dar și mustrați: că nu am fost să cerem ajutor în sat, că dacă am fi făcut-o… mai mulți ar fi contribuit, cei mai vocali fiind cei care ne spuseseră să ne vedem de-ale școlii și să lăsăm primăria să se ocupe de-ale satului! O altă lecție și o idee pentru alt proiect!”

Comunitate cu mic, cu mare?

Deși comunitatea nu a înțeles foarte clar ce se întâmplă și nu au sprijinit ideea așa cum s-ar fi așteptat, au fost câțiva care s-au implicat și au susținut inițiativa Imbatabililor. Au fost oameni care au donat pentru proiect la spectacolul de Crăciun pe care copiii l-au pregătit la Biserică, moment în care au și prezentat clubul comunității, au fost sprijiniți mai ales de pensionarii satului, o învățătoare care locuiește aproape de școală a donat cauciucuri vechi pentru reciclare – ”am făcut traseu aplicat pentru joacă, din ele,  le-am vopsit, le-am prins cu niște șuruburi unul de celălalt, ca să nu dispară”, iar părinții au venit și au dat o mână de ajutor la lucrări. Totodată, un consilier local, Nicolae Nicolae, a donat pentru proiect și le-a adus apă și suc în timp ce lucrau, oferindu-și sprijinul și pe viitor.

Elevii, însă, au fost cei mai activi: „Ai mei, clasa a II-a, abia așteptau să lucreze și ei – au dat cu lac, au vopsit etc. Ușor, ușor au venit și profesorii de la alte clase, cu elevii lor, pentru a ajuta, în special în timpul săptămânii Școala altfel”.

Transformări și lecții învățate

„Elevii au spus că pentru ei niciodată n-a fost greu, au avut încredere că duc proiectul la bun sfârșit, deși eu am avut momente când simțeam că e bine să ne retragem. La activitatea dedicată reflecției asupra experienței, am discutat despre momente importante, frumoase, grele, despre lecțiile învățate, despre cum vom proceda în alte situații similare etc.”, își amintește Liliana.

În cele din urmă, au fost „copii care au ieșit din zona teoretică în zona practică”, „copii care și-au surprins părinții că s-au implicat atât de mult, deși acasă nu fac astfel de muncă fizică”, o fetiță bolnavă de astm care nu voia să vină la amenajarea propriu-zisă, din cauza lacului și a vopselelor care urmau a fi folosite, ”a venit cu masca chirugicală și direct în miezul activității, nu s-a mai retras, depășindu-și limitele”, copii „care și-au câștigat alt statut în ochii profesorilor care i-au etichetat ca având probleme la clasă, dar acum au înțeles că au și o parte bună – inteligența practică” etc. Astfel arată la final de proiect schimbarea concretă în comportamentul elevilor și a profesorilor deopotrivă.

Totodată, „părinții sunt foarte mulțumiți că își petrec timpul făcând și învățând lucruri utile, că își dezvoltă abilități de viață. Pentru ei, clubul IMPACT asta înseamnă.”

Abilități și comportamente noi ”la clasă”

„Avantajul jocului și al învățării experiențiale este că poți să încerci, să greșești și să mai încerci o dată. Această abordare a învățării le dă curaj, să aleagă o cale de rezolvare, să aplice,  să caute o altă strategie dacă au greșit. Asta e foarte important. Îi învață că au voie și să greșească. De obicei, la clasă greșeala este taxată în catalog. Perspectiva asta asupra evaluării îi face să se teamă de greșeală.”, spune Liliana.

„Cred că e o perspectivă diferită să ți se spună că ai făcut bine x, y, z chestie și nota 7 este din ceea ce ai făcut bine, nu rezultatul scăderii din 10 pentru tot ce ai greșit”, adaugă. Mai mult, în urma implicării copiilor, părinții chiar i-au mărturisit că ai lor copii au rezultate mai bune și la clasă.

Aceasta este una dintre cele 10 experiențe câștigătoare în competiția ”Învățăm prin experiențe, transformăm școala”. Competiția este parte din proiectul ”ReSursa de Service Learning” finanțat prin programul “Împreună cu Lidl pentru un viitor mai bun”. Peste 200 de cadre didactice, din 100 de școli vor accesa pachetul de formare pe Service Learning pe care îl construim în cadrul proiectului: bibliotecă online de resurse, program de formare cu două rute (ruta acreditată MEN și ruta scurtă, acreditată UBB Cluj), dar și conferința internațională de service learning.

Surse foto: Arhiva proiectului

Text de Alice Teodorescu, colaborator-povestitor pentru Fundația Noi Orizonturi